Bunica mea avea o vorbă – Crește leafa crește și pofta de friptură.
Cum Doamne iartă- mă o fi aia? M-am intrebat de mai multe ori când eram copil, dar de înțeles am înțeles când am ajuns la rândul meu să am un salariu.
Ce voia să spună Mama mare era că dacă ajungem să avem mai mulți bani, prima tentație este să îi cheltuim pe lucruri frumoase, pe care ni le doream poate de ceva vreme dar nu ni le permiteam, mai simplu spus- cheltuim pe o friptură mai mare.
E perfect de ințeles și e normal să fie așa, până la un punct.
Științific însă, s-a descoperit că de la un nivel încolo, gradul de fericire pe care ni-l aduc lucrurile noi pe care le putem cumpăra, nu crește cu același procent cu care cresc veniturile.
Studii făcute în America pe parcursul mai multor ani, au demonstrat că cei care căștigă între 50.000 si 100.000 de USD pe an au convingerea că dacă vor câștiga mai mult decât nivelul lor actual de venit vor fi mai fericiți.
Cei care câștigă peste 100.000 USD au afirmat în schimb că faptul de a câștiga mai mult de 100.000 USD pe an nu i-ar face mai fericiți decât în prezent.
Acuma… recunosc, nu stiu exact cum e să câștigi peste 100.000 USD pe an (când aflu, dau de veste) dar mi se pare logic.
Nu mănânci cu două guri, nu iți mai cresc o pereche de picioare ca să te încalți cu 4 pantofi imediat ce câștigi mai mult, așa că poți să dai o altă utilitate câștigurilor extra pe care ajungi să le faci.
Am aflat la un moment dat experiența de viață a unei familii de oameni foarte buni în profesia lor. Incă tineri, inteligenți, avuseseră locuri de muncă bine plătite la firme de top.
Pentru că și-au permis, au cumpărat o casă cu avansul minim (au preferat să păstreze banii pentru amenajări interioare foarte elegante) și cu un credit consistent. Au cumpărat două mașini de lux – și acelea pe credit pentru că nivelul lor de salarii le permitea acest lucru.
S-au înconjurat cu lucruri elegante, de firmă, cât de frumoase au putut cumpăra la acel moment.
Doar că de la o zi la alta firma la care lucra tatăl familiei și-a schimbat politica de personal iar lui i-au mulțumit pentru colaborare. După incă o lună, soția a pățit la fel iar după 3 luni erau amândoi .. cu mult timp liber la dispoziție. Avuseseră inspirația să își reeșaloneze creditul atunci când el încă mai lucra. Au renunțat la una din mașini și … supriză … nu a căzut cerul.
Au găsit noi locuri de muncă, dar nu imediat și nici la fel de bine plătite ca cele dinainte.
Cînd i-am cunoscut eu, erau mult mai puțin interesați de ultima modă, ultima tendință și ultima fiță. Își reorganizaseră viața așa încât să nu le lipsească nimic de bază, nici lor nici copiilor.
I-am intrebat dacă au vreun regret și mi-au spus ca regretau că nu avuseseră mai multe rezerve puse deoparte și că se bazaseră exclusiv pe salarii.
Salariile bune se transformaseră în obiecte la modă în loc să investească în ceva care să nu iși piardă valoarea în timp. În momentele de ananghie au recurs la ajutorul părinților pentru a face față cheltuielilor minime ale existenței, fapt ce i-a făcut să se simtă, puțin spus, inconfortabil.
Aveau așadar și acum – cu veniturile micșorate zdravăn -o viață bună. Își păstraseră casa, aveau o mașină și păreau împăcați cu situația. Atunci el mi-a spus ceva care mi-a amintit de fraza bunică-mii.
“Stii, când câștigi mai mult iți cresc pretențiile. Trebuie să știi însă când să te oprești cu cheltuielile aiurea și să folosești banii mai cu cap. Cheltuielile sunt ca un acordeon – poți să te intinzi și să faci o grămadă de cheltuieli sau să te menții la un nivel decent. Ziua de ieri nu o aduci înapoi iar pe cea de mâine nu esti niciodată sigur. Așa că e bine sa nu întinzi acordeonul prea mult ori prea des, că se strică toată melodia.”
Eu cred că avea dreptate.
Voi ce credeți?