Dacă ei au putut, putem și noi !

Bunicii mele din partea tatei ii spuneam Mama mare. Asta ca să o deosebesc de bunica din partea mamei, la care îi spuneam Buni.
Mama mare era o femeie voinică, harnică și cu un râs puternic și sănătos, cu hohote din toată inima, pe care mi le amintesc și acum. Era o femeie care își iubea familia și ne răsfăța pe noi nepoții de câte ori putea. În afara de cele 7 clase obligatorii pe vremea ei mai făcuse Școala pentru tinerele fete- o scoală în care se învățau lucruri practice pentru gestionarea unei gospodării. Avea caiete întregi cu rețete, unele scrise în ungurește iar pe ultimele pagini ale caietelor avea scrise versuri ale unor romanțe. Stiu că am găsit un caiet și nu întelegeam ce e aia te aștept pe același drum ca altădat.. că era cam lung nume pentru o prăjitură.
Mama mare a fost casnică. Asta înseamnă câ se ocupa de gospodărie, de copii, făcea curățenie de parcă venea Crăciunul în fiecare săptămână, spăla rufe cu mâna și le punea în lighene mari cu apret sau albastreală, ne făcea gogoși (fiecarui nepot în ce formă ii placeau -gogoși rotunde, lunguiețe ori spirale din aluat prajite exact ca gogoșile) se îngrijea de zarzavaturile din grădină, de orătăniile din curte și de porcul care se numea Ghiță în fiecare an, punea murături, usca fasole și nuci la urcarea in pod, îngropa morcovi în strat de pământ în pivniță și câte și mai câte. De vie și vin se ocupa Tata mare – acolo era treabă de bărbați. De adunatul strugurilor pentru vin și a prunelor pentru țuică ne ocupam toți din familie. Acolo era muncă de echipă.
Să revin așadar. Mama mare era casnică. Asta înseamnă că nu a avut niciodată salariu ori pensie. Avea Tata mare. Un singur venit în familie.
Cu acel venit au ridicat o casă – ce mi se pare frumoasă și acum, au crescut 2 copii, cât de bine s-au priceput ei, iar pentru noi nepoții alimentau carnete de economii la CEC în fiecare an. Asta în contextul în care dupa război a venit foametea iar apoi regimul comunist care a golit rafturile din magazine. Când în magazine se găseau doar creveți vietnamezi și muștar, părinții mei plecau de la Mama mare cu o găină in portbagaj, cu slănină afumată de la Ghiță, cu borcane de zacusca sau gem, cu teci de fasole uscate pentru supă, morcovi, mere sau ouă. Deci se putea. Se putea ca dintr-un singur venit să faci o mulțime de chestii, fără să te vaieți, fără să te acrești pe parcurs (Doamne ce dor îmi e de râsul ei) și încercând ca din puținul pe care il ai să ajuți și pe alții.
Banii de cheltuit în gospodărie stăteau într-un sertar al mesei de bucătărie, într-un plic albastru de hârtie groasă, pe care Mama mare scrisese cu scrisul ei ordonat Cheltuieli. Mai erau plicuri pitite și pe altundeva prin casa iar la un moment dat știu ca i-a aratat mamei (nu lui tata- fiul ei ) unde e plicul De inmormântare. Trebuia să știe unde e, că nu scrisese explicit nimic pe el.
Au avut și credit. Tata mare a luat credit când a construit casa si a plătit regulamentar toate ratele, bucuros cumva că la momentul ultimei rate suma de plată era cât un cartuș de țigări Snagov. Dar a fost singura dată când s-a bazat pe bani împrumutați.
În rest, se descurcau fără să își complice singuri existența, senini în ciuda tuturor greutăților acelor vremuri. Toate erau rânduite pentru că și Mama mare și Tata mare erau chibzuiți și aș zice organizați.
Cred că se poate și acum. Să fim mai chibzuiți și mai organizați, să nu ne complicăm inutil existența și să găsim cea mai bună utilizare pentru resursele pe care le avem.
Putem să ne așezăm la masă si să vedem cât câștigăm și cât cheltuim pentru că trebuie sau pentru că ne dorim lucruri, să evitam inutilitățile sau să evităm să cadem prada politicilor tot mai agresive de consum. Să devenim stăpânii banilor proprii, alocându-i lunar intr-un buget, in loc să stăm frustrați la final de lună și să ne întrebam pe ce s-au dus banii.
Și așa cum bunicii mei găseau o metodă să adune bani și să pună pe carnetele noastre de CEC – putem și noi să ne facem o mică rezervă la care să apelam la nevoie.
Se poate. Daca au putut ei, putem și noi.